Ne este frică de schimbări mari în viaţă.
Ne este frică de încercări noi, de eşecuri.
Ne este frică de viitor, iar uneori şi de trecut.
Ne este frică de părerile altora.
Ne este frică să arătăm ceea ce suntem cu-adevărat.

Pentru că vrem să părem buni, frumoşi şi deştepţi în ochii celorlalţi.
Căutăm aprobarea tuturor peste tot.

Timp de câteva luni mi-am înfruntat frica-n fiecare zi… acum am învins…
şi ştiu sigur că:

Dar cât de mult suntem influenţaţi de-aceasta… Muzica, în toată imensitatea ei de sunete şi genuri, oare nu are un impact asupra celor care-o ascultă ?

Aţi văzut vreodată un rapper care s-arate aşa, sau nişte persoane care ascultă heavy metal s-arate aşa, ca să nu mai spun de шансон-ul rusesc…

Şi nu vreau să scriu despre genuri de muzică sau despre modul de îmbrăcăminte, dar despre faptul că muzica pe care-o ascultăm ne schimbă. O singură piesă poate schimba starea de spirit, dispoziţia sau modul de-a vedea lucrurile. Înseamnă că piesele pot afecta şi acţiunile noastre ulterioare, pot stârni agresivitate, calm, bucurie, tristeţe, încredere în sine sau chiar dorinţa de-a schimba o lume-ntreagă. Aşa că…

Imaginile astea-mi fulgerau prin minte în timp ce ascultam copilaşii care spuneau sfioşi nişte urături la uşa mea.

La tevelizor arată Ирония судьбы. Urătorii se aud cum colindă la următoarea uşă. Pe net urări peste urări şi multe tag-uri în poze de Crăciun. Casa e plină de oaspeţi şi rude care râd şi se veselesc zgomotos. Se simte miros de potrocale şi salată Оливье. Bloggerii fac totalizările anului 2009. Alţii îşi fac planuri măreţe pe 2010. În casă e curat, cald şi bine, acum toţi aşteaptă ora exactă.

Îmi conectez lampa mea nouă cu bule de ceară ca se mişcă frumos, şi-mi aprind lumânările aromate, deja e linişte şi semi-întuneric… Extenuat mental şi fizic, o să dorm, pentru ultima dată-n acest an, pentru ca să mă trezesc puternic şi plin de forţe înainte de noul an.

dar totuşi ceva m-a făcut să mă opresc din scris examenul…

Cu nişte ochelari mari citea ceva în foile sale. Doar uneori ridicând şiret privirea ca să vadă care şi de unde copie. În costum de-ăla vechi în culori pale, cu cravată şi stănuţ gros, mereu pare cu gândul undeva departe, probabil în formule matematice. Din când în când bătea încetişor cu pixul în masă şi spunea “Terminăm vorba”. Nici prea autoritar, nici prea încetişor, exact aşa încât studenţii să-nţeleagă.

I s-a pus o întrebare şi abia atunci am înţeles că… Unica şi invariabila sa dorinţă este de a ajuta studenţii să înveţe. Nimic mai mult.

Nu de a veni ş-a citi din foi. Nu de a explica ceea ce singur nu cunoaşte. Nu de a spune studenţilor să caute informaţia pe net. Dar într-adevăr ceea ce trebuie să facă un profesor, să se străduie să ajute studenţii cât de mult poate, astfel încât aceştia să-nţeleagă cât mai bine obiectul său.

Mă simţeam ca pe-un câmp de luptă deoarece vedeam în jurul meu urmele acesteia. Buzunare rupte, zgârâieturi şi nasturi pe jos. Doar feţe încruntate şi glasuri nervoase se-auzeau de peste tot. Am continuat să păşesc tot înainte dar nu prea-mi reuşea. Cei din jurul meu continuau să se împingă între ei, strigau unii la alţii, şi se tot învârteau neîndemânatici stând pe rând într-un picior.

Muzica-mi cânta-n urechi şi nu prea m-afecta ce se întâmplă. În sfârşit am răzbătut înafara gloatei ca să mă opresc în faţa unui munte. O nămilă de om, cât doi dealde mine + geanta, stătea în calea mea. Am strigat ceva dar nu m-am auzit din cauza muzicii care cânta-n continuare. Nămila se dădu la o parte, c-un oftat greu aşa cum făcuse de fiecare dată când trecea cineva.

Gara centrală… nu chiar un loc unde-ai vrea să te afli…

E ceva destul de straniu şi înspăimântător în acel loc…
Oameni grăbiţi care au priviri buimace şi se lovesc unii de alţii în graba lor. Alţii, a căror minte s-a pierdut undeva în trecut, dansează haotic în mijlocul gloatei…
Doar câţiva stau liniştiţi şi fumează, strigând din când în când oraşul spre care merge rutiera lor… toată pătura de jos a unei naţiuni, adunată într-un singur loc, aşa pare la prima vedere…

Ceva tot nu-mi dă pace-n ultimul timp… şi poate suna straniu, dar frazele pe care le spun oamenii din jurul meu nu-mi dau pace… ca de exemplu: “Trebuie să merg la universitate”, “Trebuie să-nvăţ” , “Trebuie să merg la piaţă” sau chiar “Trebuie să iubeşti cu-adevărat”

Într-o zi m-am întrebat dacă tot ceea ce fac e din cauză c-aşa trebuie ?

Eu merg la universitate pentru că Vreau să aflu ceva nou. Da, e adevărat că NU Vreau să merg la toate perechile dar Vreau să învăţ. Vreau să merg la piaţă deoarece-mi pot lua ceva nou. Fac totul deoarece aşa vreau şi nu aşa trebuie.

Şi cred că fiecare din noi ar trebui să se gândească dacă face ceea ce face

Fiecare din noi le are. Desigur că elevii şi studenţii le mai au şi prin caiete, dar în mare parte nu cred că este cineva a cărui viaţă este ideală, iar dacă există – nu pentru mult timp, din păcate…

Majoritatea oamenilor fug de probleme, le ignoră sau nu le acceptă ca fiind ceva normal… şi desigur că toţi speră la o viaţă frumoasă până la adânci bătrâneţi. Este foarte bine şi ok dacă am reuşi să evităm toate problemele care ne-apar în cale, dar asta nu înseamnă că o să putem face asta la nesfârşit…

Ce-ar fi dacă le-am aştepta, ca pe nişte noi încercări… ceva care este inevitabil dar nu este imposibil de rezolvat… Să căutăm cele mai bune soluţii la fiecare problemă, să găsim ceva bun în ele şi să folosim asta…
şi, desigur că, să învăţăm câte ceva… totuşi:

Mergeam spre ieşire gândindu-mă că ies dintr-o lume aparte, iar trecând de uşă – mi-am dat seama că aveam dreptate. Am întors privirea ca să mai văd o dată inscripţia LeoGrand. Imediat după porţile acesteia, o nouă lume m-aştepta. Mi-am ridicat gulerul sacoului, şi simţind pişcături de obraz am strâns capul între umeri.

Am coborât în gloata de oameni grăbiţi, care aveau cu totul alte scopuri decât mine pentru seara ceea. Nu reuşisem să mă pierd în mulţime dar deja mă cuprinsese o dorinţă măcinătoare de-a pleca. Ştiam încotro trebuie să merg dar se pare că picioarele mele vroiau să evadeze mai repede decât mine. Incultura şi urâţenia, în formele lor cele mai dezvoltate se observau peste tot în jur. Împroşcăturile cu înjurături şi miasmele de băuturi spirtoase mă sufocau. Nu vroiam să cred că asta e naţiunea mea. Mergeam mai departe…

Nedumerirea şi frustrarea sunt cele care m-au adus aici… dar nu pot să înţeleg de ce… nu văd unde mă duc… e întuneric…

Am adormit violent, dacă se poate adormi aşa… am lăsat totul de parcă ştiam
… c-o să revin…

…Ca apoi, peste vre-o două ore, să deschid ochii de parcă aş fi zdruncinat… Înţeleg fraza “întuneric de poţi da cu toporu-n el”… aşa-i afară… la mine e lumină. Nici un vis nu mi-a făcut vre-o vizită, dar cine ştie… defapt ele mereu fac vizite, doar că homo-sapines-ul rareori când ţine minte…
Şi totuşi m-am trezit, brusc, cu-acelaşi sentiment cu care m-am culcat…

În timp ce stropii de apă-ncearcă să-mi împrospăteze faţa-n duş, mă gândesc de ce-s aici… ce m-a făcut să mă trezesc… de ce-am lăsat totul şi m-am culcat, ca să mă trezesc acum…

În cameră totul e gata, mă aşteaptă… e ora 3… şi viaţa s-a trezit în mine, dar ce să fac acum… probabil ceva mai trebuie să fac, ceva ce nu am făcut ieri… dar trebuia să fac… probabil e un semn că m-am trezit…